Fuga pe Ceahlău

Fuga pe Ceahlau – Maretia Ceahlaului

Cine a văzut Ceahlăul măcar o dată-n viață, n-a trăit degeaba. Cine a urcat Ceahlăul o dată, sigur o va face și a doua oară. După 23 de ani, am cucerit din nou culmile muntelui meu iubit, împreună cu Doamna inimii mele, acolo unde își are originea marea mea dragoste încă de la 14 ani. Acum a venit vremea să predau ștafeta generațiilor tinere, lui Iulian și Alexandrei, nepoții mei care s-au dovedit bravi montagnarzi chiar de la primul lor urcuș montan, la 14, respectiv 18 ani.

Ceahlăul ne aștepta încrezător că vom veni. Știa că ne vom lua inima în dinți și mușchii la purtător și vom reuși, fără nici un fel de pregătiri, ceea ce puțini se mai încumetă în ziua de azi: să „facem” muntele într-o zi…

Jurnal de bord: Duminică – 10.07.2011, ora 08.00

M-am trezit devreme. Îmi rămăsese gândul, de cu seară, la mocănița de la Moldovița, acolo unde nu puteam ajunge din cauza închiderii liniei ferate dintre Vama și Moldovița. M-am repliat și am început să-mi clătesc ochii și sufletul pe portalul iubitorilor de munți. Simțeam că nu e departe clipa în care impulsul se va declanșa ca-n vremurile bune.

Ora 10.00

Se trezește Maria. Stăm la cafeluță împreună, încercând să ghicesc ce va spune de planul meu încă nemărturisit. Aștept să văd cum își face efectul ness-ul familiei, după care lansez un inocent: „Hai să facem Ceahlăul!”. Replica vine cu oareșce întârziere: „Când?”. Zâmbesc pișicher, în mintea mea, și reiau atacul: „Plecăm azi, mâine urcăm și coborâm, iar marți ne întoarcem.”. Mă privește cu drag, dar nu știe cum să-mi interpreteze spusele. Ce-i drept, cu vreo lună în urmă, îi promisesem că oricând vom simți nevoia să fugim în munți, o vom face, indiferent de cât de puțini bani ar fi la teșcherea. Îi dovedeam, încă o dată, că sunt om de cuvânt.

Ora 11.00

Plănuisem împreună o ieșire pentru suflețelul nostru cu dor de munte, dar, în același timp, escapada trebuia să fie o surpriză pentru nepoții Iulian și Alexandra. Rămânea de văzut dacă, la auzul veștii, vor reacționa cum ne închipuiam noi. Strigătele din telefon ne-au făcut să zâmbim cu gura pân’la urechi. Era de bine. L-am sunat pe finu’ de Gabi ca să-l rugăm să ne repeadă la Piatra Neamț, de unde aveam tren spre Bicaz la 15.30, apoi am sunat-o și pe mama adolescenților cu chef de ducă, ca s-o punem la curent cu drumeția în 2 timpi și 3 mișcări.

Ora 13.45

În două ore și jumătate am reușit să facem aprovizionarea, să pregătim cele 4 rucsacuri și să nu uităm nimic. Incredibil, dar adevărat! Dacă ar fi fost să pregătim câteva zile excursia, cu siguranță am fi omis câte ceva din cele trebuincioase. La 14.30, finuțu’ ne debarca în gara din Piatra Neamț. Mai aveam o oră până la trenul personal Bacău – Bicaz. Am reușit să înfulecăm un sandwich și să facem primele fotografii, cu tineretul în prim-plan.

Intervalul orar 16.00-20.00

Întârzierea trenului de Bicaz, de aproape 20 de minute, a fost uitată repede la vederea peisajului care ne-a întâmpinat de-a lungul liniei de cale ferată. O porțiune superbă, înca funcțională, pe care o recomand tuturor iubitorilor de trenuri. Am ținut să parcurgem traseul acesta cu trenul, apoi să pornim pe jos până la popasul de peste noapte din comuna Izvorul Muntelui: cabana Bușteanul.

Efort mare pentru toată lumea, în condițiile în care fiecare rucsac trăgea măcar 10 kile la cântar, iar distanța parcursă din gara Bicaz până la cabană a fost de aproape 10 km. Știu, am fi putut lua un taxi cu 20 lei și ajungeam în 15 minute, dar cum era să retrăiesc primul traseu, parcurs per pedes la vârsta admiterii în liceu, dacă nu urmând aceeași rută și exact în aceleași condiții?

Duminică seara

Efortul făcut și-a spus cuvântul în ceea ce mă privește: am picat lat, aveam frisoane și o greață de n-am putut să-mbuc nici o merindă. Draga mea a avut grijă să-mi fie iarăși leac, veghindu-mă și dându-mi toate medicamentele de care avea nevoie corpul anchilozat al unui biet montagnard pe ducă… 🙂

Luni – 11.07.2011, ora 09.00

Era clar ca razele albicioase ale lunii, pândind cabana „Bușteanul” dintr-un colț de munte, că toți se gândeau dacă vom mai urca pe Ceahlău, au ba. Chiar și eu, până să adorm, îmi pusesem întrebarea asta-n gând, fără să dau un răspuns. Habar n-aveam ce era cu mine, nu avusesem parte de simptomele astea niciodată. Fetele au spus ca poa’ să fie vreun deochi, eu bănuiam că efortul pompase puțin mai mult sânge în inima-mi de român adevărat, iar acum încerca să-și revină.

Orele dimineții de luni m-au prins încă viu, întreg la minte și la trup. Maria, inimoasa de ea, nu îndrăznea să mă întrebe nimic, doar mă examina pe furiș, cu privirea. Alexa și ea aștepta să vadă dacă dau semnalul pregătirii de urcuș, cu toate că era puțin sceptică. Iulian cred că era cel mai afectat în toate clipele astea în care nu știa dacă va mai avea ocazia să devină „stăpânul munților”. Într-un final, după cafeluță și prima baie de soare a zilei, am bâiguit: „Sunteți gata de urcuș?”

Ora 11.00

Am luat cu noi două rucsacuri cu ceva de-ale gurii, hanorace, batoane de ciocolată necesare la efortul urcușului pieptiș, câteva fructe și 4 bidonașe cu apă (jumătate de litru de om). Și duși am fost, începând cu ora 11.30, când am plecat de la cabană. Am străbătut aproape 6 km până la intrarea pe traseul propriu-zis, prin pădure. Am ales un traseu pe care să-l putem parcurge fără prea mari probleme, conștienți fiind că niciunul din noi nu avea antrenament: Cabana Izvorul Muntelui – Curmătura Lutul Roșu – Cabana Dochia. Important era să ajungem în vârf și să ne întoarcem teferi, în aceeași zi. Practic, asta fusese menirea expediției de la bun început.

Am plecat de la o altitudine de 797 m și am atins 1750 m într-un urcuș destul de anevoios, de circa 4 ore și jumătate, cu numeroase opriri: Polița cu crini, Piatra cu apă, Cetățuia și Călugării. La ora 16.30, stăteam la taifasuri cu Baba Dochia. Revedeam, după mai bine de 20 de ani, priveliștea verdelui de Ceahlău în toată măreția sa. Toate frustrările de pe parcurs, senzația că drumul nu se mai termină, îndoiala că vom putea duce la bun sfârșit expediția propusă, toate se spulberaseră odată cu apariția corpului de cabană, continuată de nesațul privirii spre valea de unde pornisem.

Fuga pe Ceahlău din 11 iulie 2011 rămâne o amintire frumoasă, chiar dacă ne-au tremurat serios genunchii în cele 3 ore de coborâre și în ciuda durerilor surde din mușchiuletii întinși la maxim. Eu, mai mult ca oricine, îi rămân dator muntelui cu un dor nemărginit de revedere, cât mai curând posibil. Iar dragilor care mi-au fost camarazi la urcuș și coborâre, le rămân recunoscător o eternitate și ceva, că au vrut să fie martorii declarației mele repetate de iubire.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Cabane, vile, pensiuni, Jurnal de drumeţii și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s